[email protected] – Supliment de Paşte


“Profesioniştii din industria cinematografică americană au declarat Fahrenheit 9/11 şi Patimile lui Hristos drept cele mai importante filme ale anului 2004. Institutul American de Film (AFI) şi-a arătat aprecierea pentru filmul cu subiect biblic al lui Mel Gibson şi pentru documentarul politic al lui Michael Moore, mai ales pentru că fiecare dintre acestea au reuşit să provoace o dezbatere şi ‘au aruncat pe fereastra convenţiile hollywoodiene’, potrivit AFI.” (Realitatea romānească, 6 ianuarie 2005)


Fahrenheit 9/11

http://www.thymos.ro/filme.php?mod=detalii&id=54

Romulus Căplescu: “Fahrenheit 9/11 este documentarul cu cele mai mari īncasări din īntreaga istorie a cinematografului. […] Ne aflăm, pur şi simplu, īn faţa unui fenomen sociologic. […] Cele două mari partide, democrat şi republican, caută să strīngă capital politic de pe urma peliculei lui Moore sau, dimpotrivă, să-i minimalizeze importanţa şi īşi īndeamnă aderenţii să ia atitudine fie adresīndu-se īn scris mediilor de informaţii, fie trimiţīnd e-mailuri sau participīnd la forumuri de discuţii prin Internet, recurg īn general la īntregul arsenal de mijloace propagandistice moderne aflate la dispoziţie. Analiştii politici īi consacră comentariilor lor, tot aşa după cum filmul e īntors pe toate feţele de realizatorii de talk-show-uri. Nicicīnd suprapunerea dintre politică şi cultură nu a fost, poate, mai evidentă decīt acum, cu atīt mai mult cu cīt America se află īn plin an electoral. ‘Nu-mi amintesc să fi existat vreun asemenea precedent īntr-o campanie pentru alegerile prezidenţiale’, opinia Frances Lee, profesor de ştiinţe politice la Universitatea Case Western Reserve.” (Adevărul literar şi artistic, Nr. 724, 6 iulie 2004)

Romulus Căplescu: “Fahrenheit 9/11 a galvanizat pur şi simplu īntreaga comunitate a realizatorilor de filme documentare, dīnd naştere unui gen nou, pe care comentatorul de specialitate al revistei TIME l-a numit docutainment, un hibrid īntre documentar şi divertisment (entertainment). Noului gen, īn care denunţul politic se īmbină cu umorul feroce, i se circumscriu o serie īntreagă de documentare anti-sistem [Uncovered: The Whole Truth About Iraq War, Control Room, Outfoxed, The Hunting of the President, The Corporation]. […] Toate aceste filme īncearcă să profite de succesul fenomenal īnregistrat de Fahrenheit 9/11, să-şi facă loc pe culoarul deschis de filmul lui Moore, care a obţinut premiul suprem, Palme d’Or, la Fetivalul de la Cannes (prima dată după Lumea tăcerii a lui Cousteau cīnd uniu documentar īi revine o asemenea cinste), iar īn America a cīştigat premiul de popularitate, People’s Choice. Mai mult, prestigiosul American Film Institute include filmul lui Moore, alături de pelicula lui Mel Gibson, Patimile lui Christos, printre momentele cele mai semnificative ale anului cinematografic 2004, ‘care au aruncat pe fereastră convenţiile hollywoodiene’.” (Adevărul literar şi artistic, Nr. 754, 8 februarie 2005)

Matei Martin: “Cīte informaţii, artă şi idei conţine acest film? Premiat cu Palme d’Or anul acesta la Cannes, Fahrenheit 9/11 continuă să stīrnească controverse īn toate mediile. […] Īntregul film se bazează pe jumătăţi de adevăr, pe elipse şi schematizări simplificatoare: coaliţia innternaţională īmpotriva terorismului se reduce la cīteva ţări īnapoiate (Costa Rica, Islanda, Romānia, Maroc, Olanda, Afganistan), caracterizate, sumar, īn cīteva imagini cu băştinaşi, vikingi, vampiri, drogaţi şi maimuţe. Sīnt state ‘fără armată sau fără armament’, comentează Moore. Nu spune care au fost termenii colaborării şi ‘uit㒠să amintească faptul că īn aceeaşi coaliţie au participat, cu trupe combatante şi tehnică militară, Marea Britanie, Spania şi Italia. ‘Oare Michael Moore ştie să plaseze pe hartă Europa? Datorită modului său de viaţă şi a narcisismului său geografic, Moore este americanul caricatural’, comentează revista franceză de stīnga Les inrockuptibles. […] Fahrenheit 9/11 este un amestec ciudat de documentar, reportaj tv şi pamflet: e eficient īn ceea ce priveşte susţinerea mesajului, demagogic īn ceea ce priveşte argumentarea, simplu ca structură, superficial īn conţinut, spectaculos īn ceea ce priveşte imaginea. Dar cum totul e un lung şir de certitudini, truisme şi convingeri, e foarte uşor de demontat. Repetīnd nişte clişee, confirmīnd stereotipuri, filmul nu are cum să ajute la īnţelegerea lumii americane de azi.” (Dilema veche, Nr. 29, 30 iulie - 5 august 2004)

Mircea Mihăieş: “Īn ziua de azi, Statele Unite n-au nevoie de duşmani externi. Au atīt de mulţi īn interior, īncīt ar putea popula cu ei un stat european de mărime medie. Unul dintre ei se numeşte Michael Moore, scriitor şi regizor, cīştigător, la Cannes, al Marelui Premiu pentru filmul Fahrenheit 9/11. Titlul este calchiat după celebra carte a lui Ray Bradbury, Fahrenheit 451, temperatura la care iau foc cărţile. Fahrenheit 9/11 ar fi īn opinia lui Moore ‘temperatura la care arde libertatea’. Ca mulţi intelectuali americani de stīnga, Michael Moore e torturat de obsesia că trăieşte īntr-o dictatură nemiloasă, dominată de o clasă politică ce şi-a jurat lichidarea libertăţilor civice. Īntr-un acces de furie oarbă contra propriei ţări, nu s-a sfiit să ceară pentru alegerile americane ‘observatori ONU şi trupe ONU’!” (Romānia literară, Nr. 21, 2 - 8 iunie 2004)

Lauenţiu Brătan: “Filmul e mai mult un atac la persoană decīt o analiză obiectivă a politicii ipocrite a administraţiei de la Washington. Se apleacă asupra escapadelor sportive şi vīnătoreşti ale preşedintelui, asupra lenii acestuia, asupra legăturilor cu familia Bin Laden şi lumea saudită a petrolului… Parti pris-ul lui Moore e evident: e un pro-democrat şi o ascunde cu greu. De condiţia unei minime echidistanţe, pe ca re o presupune orice documentar, Moore nici n-a auzit. Īn plus, filmul nu are nici urmă de calităţi estetice. Dar, pe de altă parte, să fim serioşi: cine vrea să vadă un film frumos nu merge la Fahrenheit 9/11; iar cine merge la Fahrenheit 9/11 nu se aşteaptă să vadă un film frumos, ci o anchetă politică.” (22, Nr. 768, 23-29 noiembrie 2004)

Alex. Leo Şerban: “Dincolo de ‘tematic㒠şi de polemică, Fahrenheit 9/11 nu este nici măcar un bun documentar: este un pamflet, un ‘agit-prop’ rudimentar, un fel de ‘Senzaţional’ OTV care nu vine cu nimic nou īn materie de informaţie, reuşind īnsă performanţa de a amesteca totul –fapte, ipoteze şi opinii sentenţioase – īntr-un sos gros, facil, manipulator. […] Michael Moore este un luptător de guerilă mai mult decīt un cineast – şi īncă: dacă exist㠑guerilă urbană’, probabil că, īn cazul lui Moore, ar trebui să vorbim despre guerilă suburbană. Pamfletul său la adresa lui Bush jr. a avut un singur susţinător printre criticii romāni: pe Tudor Caranfil.” (Dilema veche, Nr. 20, 4 - 10 iunie 2004)

Eugenia Vodă: “Acest ‘Fahrenheit’ anti-Bush – un pamflet cīnd sentimentaloid, cīnd feroce, dar pururi subiectiv, ca orice pamflet – este, ca documentar, un anti-model. Intuind vulnerabilitatea propriului film, Michael Moore susţinea, după premiere, că el nu face nici o diferenţă īntre ficţiune şi documentar, ceea ce e la fel de absurd ca şi pretenţia juriului [la Cannes] de a nu fi premiat un film politic!” () (Romānia literară, Nr. 22, 9 - 15 iunie 2004)


Patimile lui Hristos

http://www.thymos.ro/filme.php?mod=detalii&id=12

Andrei Pleşu: “Mel Gibson a reuşit să facă un film despre Iisus Christos īn care Dumnezeu lipseşte. Transcendenţa nu se manifestă decīt vag meteorologic (nori, ploaie, cutremur) sau īn variantă demonică. Din cīnd īn cīnd, un vampir palid se strecoară printre protagonişti, pentru a semnala nelămuriţilor de unde vine răul. Īn rest, e vorba strict despre ce se poate face cu un corp omenesc, dacă vrei să provoci oroare.” (Dilema veche, Nr. 12, 2 - 8 aprilie 2004)

Traian Ungureanu: “E filmul lui Mel Gibson prea violent? Marea majoritate a comentariilor pe care le-am citit īn ziare romāneşti şi de limbă engleză nu pot trece de această problemă. Ele resping, de la īnceput, filmului violenţa excesivă şi conchid că avem de-a face cu o variantă a poveştii cristice filmată de un regizor obsedat de violenţă şi incapabil să sesizeze sensul spiritual al Patimilor. Cred că acest reproş e mai mult decīt o obiecţie. Repetat aproape automat şi deseori īn cuvinte asemănătoare (cu un aer jignit sau superior), acest argument pare să spună, īn acelaşi timp, ceva despre autorii lui şi despre problemele de percepţie ale epocii īn care trăim. Ar trebui, poate, să ne īntrebăm dacă unanimitatea monotonă a acuzaţiei de violenţă nu vine din acea parte a sufletului modern pe care filmul lui Gibson o sileşte la disconfort. […] Eu cred că filmul lui Gibson e o capodoperă. Şi cred, de asemenea, că dezgustul şi stinghereala noastră īn faţa acestui film sīnt, la rīndul lor, o capodoperă. Ele se īnfăşoară, cu şiretenia unui alibi, īn cīteva argumente care invocă onoarea lui Gibson pierdută a Spiritului, dar tot ele sīnt şi calea noastră de fugă. De o discuţie insuportabilă şi de la locul favorit al faptelor cu care istoria ne demonstrează mereu că nu vrea să fie nici cuminte, nici binecrescută.” (22, Nr. 738, 27 aprilie - 3 mai 2004)

Andrei Oişteanu: “Filmul ‘Patimile lui Hristos’, regizat de Mel Gibson, este foarte slab. Prost gīndit, prost regizat, prost realizat. Cu puţine excepţii, prestaţiile actoriceşti sīnt mediocre. Cea mai slabă este chiar cea a actorului Jim Caviezel, interpretul lui Iisus. Faptul nu i se datorează numai lui, ci şi regizorului. Actorul a trebuit să interpreteze un humanoid din carne īnsīngerată şi sfīrtecată, care, gītuit de durere, abia poate să īngaime cuvintele. […] Evident, filmul are accente antisemite. Dar, cum īn urma scandalului pe această temă mă aşteptam la asta, nu am fost prea surprins de acest aspect. M-a surprins īn schimb găunoşenia filmului. Spre deosebire de filmul ‘clasic’ şi plin de substanţă al lui Zeffirelli şi cel controversat, dar revoluţionar, al lui Scorsese, ecranizarea lui Gibson ratează sistematic valorile spirituale din Evanghelii.” (Evenimentul Zilei, 19 aprilie 2004)

Eugenia Vodă: “Dincolo de filmul īn sine, un lucru e benefic: el este şi va fi un bun prilej şi un bun pretext pentru felurite dezbateri culturale, filologice sau teologice (chiar noi vom publica aşa ceva, īn numărul viitor al revistei). Īn ceea ce mă priveşte, ‘nu mă interesează’, īn clipa de faţă, referirile la fidelitatea sau infidelitatea filmului faţă de sursele evanghelice, nici oportunitatea sau exactitatea dialogului īn aramaică şi latină (o găselniţă dă bine, la urma urmei: mai bine să-l auzi pe Pilat rupīnd-o pe latineşte cu un accent slav, decīt să-i auzi pe toţi īntr-un dialog hollywoodian industrializat, care n-ar fi făcut decīt să amplifice banalitatea filmului). Căci asta e principala trăsătură a filmului: covīrşitoarea lui banalitate. Nu e un film antisemit, nu e nici măcar un film cu adevărat violent (decīt la modul unui sadism pueril, prin comparaţie cu altă violenţă, de alt calibru şi de altă intensitate, cu care ne-am īntīlnit de atītea ori īn istoria cinematografului), e, culmea, doar un film cuminte īn mediocritatea lui, confecţionat corect, asamblīnd cu zel locuri comune.” (Romānia literară, Nr. 16, 28 aprilie - 4 mai 2004)

Valerian Sava: “Fără a retorca la ipoteza c㠑religiile trec, arta rămīne!’ cu vreo replică de genul care artă? şi fără a subscrie neapărat obiecţiilor insistente privind violenţele sīngeroase din film, din contră, lăudīnd noutatea prin care Iisus Hristos e īnfăţişat ca fiinţă vulnerabilă, aş zice c㠑problema’ filmului e īn altă parte: nu īn ce īnfăţişează, ci īn ceea ce nu reuşeşte să transfigurizeze, nu atīt īn ce are ‘prea mult’, cīt īn ceea ce vădeşte prea puţin sau deloc. Poetica sau ‘poetica’ lui Mel Gibson e de altfel de o rară francheţe – extravertită ca a oricărui histrion īn expansiune –, de la primul cadru şi īntīia secvenţă pīnă la ultimele.” (Observator cultural, Nr. 218, 27 aprilie – 3 mai 2004)

Cătălin Sturdza: “Mare admirator al barocului italian, Gibson asta a văzut, la sfīrşit, īn filmul său: o frescă a lui Caravaggio īn mişcare. Unde violenţa = naturalism = respingerea viziunilor religioase, pudice şi edulcorate. Diferenţa dintre Pasiunea… şi tot restul filmelor pe această temă (inclusiv, īndrăznesc să afirm, cele două capodopere, a lui Pasolini şi a lui Scorsese) e aceea dintre o scenă de luptă din Sindbad sau Xena de pe PRO TV şi una din Stăpīnul inelelor al lui Peter Jackson..” (Observator cultural, Nr. 218, 27 aprilie – 3 mai 2004)

Florin Gabrea: “Se spune că Patimile lui Christos a stabilit un record de īncasări. Nu doar atīt. El a stabilit şi un record al lipsei de sensibilitate, şi unul al lipsei de īnţelegere, şi unul al lipsei de gust, şi unul al lipsei de măsură şi multe alte recorduri. Filmul nu este al unui antisemit, pentru că este mult prea superficial īn pătrunderea fenomenelor cauzale şi circumstanţial-istorice ale Iudeii şi ale iudeilor din anii ’30 d. Chr, aşa că gesticulaţiile vindicative şi urlătoare ale īnalţilor preoţi, feţele patibular-oligofrene ale evreilor gură-cască, sau rīnjetul ştirb şi declasat al lui Barnaba nu dovedesc decīt obedienţa neproductivă a unor actori mediocri īn faţa unui regizor cu o motivaţie presupus adīncă şi spiritual fondată. Dar filmul este la fel de puţin al unui creştin, pentru că minima īnţelegere a faptului că Evangheliile nu sīnt un instrument de cunoaştere nemijlocită, ci una mijlocită, c㠑citirea’ faţă de ‘privirea’ unui fenomen īnseamnă tocmai actul de retragere şi decantare abstractă, de transfigurare subiectivă şi reflexivă, de care ar trebui să dea dovadă un creştin normal, lipseşte cu desăvīrşire.” (22, Nr. 737, 20 - 26 aprilie 2004)

Andrei Gorzo: “Cīnd vine vorba de spirit, Gibson nu are la dispoziţie decīt vocabularul filmului de acţiune: Iisus căzīnd sub bice şi ridicīndu-se pentru a fi biciuit īn continuare, Patimile ca probă de rezistenţă fizică, măreţia spirituală ca apoteoză a masochismului macho (Gibson şi-a acuzat criticii că se tem să īmpărtăşească durerea Mīntuitorului, acuzaţie care nu este decīt varianta pioasă a provocării: ‘Ce, bă, ţi-e frică de durere?’), Iisus ca Van Damme fără şpagat, ca Stallone fără bazooka. Diferenţa este că Van Damme şi Stallone, oricīt ar īncasa, mai mult dau, permiţīndu-ţi să te descarci, īn timp ce de la Patimile rişti să ieşi īncărcat negativ, departe de Iisus şi dezgustat de lumea pe care El a iubit-o atīt.” (Dilema veche, Nr. 15, 23 - 29 aprilie 2004)

Alex. Leo Şerban: “Patimile lui Hristos se transformă īntr-un fel de manual, de ‘Cum sㅒ; cum să flagelezi cīt mai bine, cum să baţi un piron īntr-o palmă pe-o cruce, cum să dai apă cuiva răstignit la trei metri deasupra, ş.a.m.d. Filmele poliţiste bune ne-au īnvăţat că este greu să ucizi; Patimile… lui Gibson ne arată că e uşor să filmezi această greutate, cītă vreme ai satisfacţia datoriei īmplinite. […] Există un singur film cu adevărat excepţional despre Isus: se numeşte Evanghelia după Matei, a fost făcut acum exact 40 de ani, este īn alb-negru, iar regizorul lui era comunist şi homosexual: Pier Paolo Pasolini. De unde se vede că numai Credinţa te poate ajuta īn viaţă, dar nu te ajută să faci filme bune. Amin!” (Ziarul de duminică, Nr. 16 (196), 23 aprilie 2004)


Filme despre Iisus

http://patimile.adoramus.ro/filme.html

I.N.R.I. (Germania, 1924), regia: Robert Wiene, cu Gregori Hmara
“Calvarul lui Iisus urmărit minuţios, conform legendei. Autorul lui Caligari [Cabinetul doctorului Caligari a fost realizat īn 1920, fiind opera cap de serie a curentului expresionist] vrea să-şi spele păcatele, punīndu-se, după propria sa mărturie, ‘īn slujba credinţei’. Pentru portretul Mīntuitorului el foloseşte un actor rus, fidel elev al şcolii lui Stanislavski.” (Dicţionar universal de filme, 2002)

King of the Kings (SUA, 1927), regia: Cecil B. De Mille, cu H.B. Warner
“Filmul redă principalele evenimente cunoscute din Scriptură ale vieţii lui Hristos. Tema e abordată de cineast bazīndu-se pe două elemente: fidelitatea izvoarelor literare şi dimensiunea spectaculosului, iar smerenia cineastului īi egalează megalomania: mii de figuranţi, decoruri fabuloase şi efecte speciale. ‘Fie şi numai scena cu dezastrul abătut de Dumnezeu asupra romanilor care l-au răstignit pe Iisus, cu descărcări electrice de mare intensitate, cu revolta pămīntului īnsuşi printr-un cutremur care īnghite oameni şi prăvăleşte stīnci īn timp ce Hristos rămīne pironit pe cruce cu un porumbel deasupra capului, această scenă singura putea justifica īntregul film…’ – scria īnsuşi autorul, cu mīndrie, despre filmul sau.” (Dicţionar universal de filme, 2002)

Golghota (Franta, 1936), regia: Julien Duvivier, cu Robert le Vigan
“Gabin īn Pilat din Pont, Baur īn Irod – iată două dintre argumentele acestei evocări a Calvarului după un roman de Joseph Reymont. Filmul continuă căutările religioase ale autorului (v. Credo, 1924; Agonia Ierusalimului, 1926; La vie miraculeuse de Therese Martin, 1929). Luată, cīndva, drept īndrăzneţ ‘film de artă’, Golgotha pare azi desuetă. Imageria inspirată de Veronese l-a ‘scutit’ pe regizor de orice alt aport personal. Le Vigan īn Iisus oscila īntre genial şi grotesc, deşi, pentru ‘a-l simţi mai bine’, īşi răsese capul şi īşi smulsese chiar dinţii din faţă! Remarcabila bandă sonoră care īmbină cīntecul gregorian cu muzica orientală.” (Dicţionar universal de filme, 2002)

King of Kings (SUA, 1961), regia: Nicholas Ray, cu Jeffrey Hunter
“Un Iisus plasat īn contextul sīngeros al răscoalei iudeilor contra Romei. Dacă Barabas şi Iuda sīnt contestatari care se autodistrug, Hristos īi reconciliază pe oameni īntre ei şi cu natura, dar īnainte de toate, cu sinele. Tratat fără emfază sau extravaganţe, filmul are momente de o rară frumuseţe plastică precum o Cină de taină sustrasă imageriei tradiţionale. După unii ar fi ‘cel mai inspirat film biblic, mai ales prima parte, de o inventivitate constant㒠(Tavernier). Alţi critici i-au reproşat totuşi lui Hunter neutralitatea şi rezerva sa distanţată.” (Dicţionar universal de filme, 2002)

Evanghelia după Matei (Italia, 1964-66), regia: Pier Paolo Pasolini
“Īn peisajul dezolant al Calabriei, īnconjurat de un subproletariat tipic pentru Sudul Italiei, Christ invocă nu atīt iubirea cīt justiţia, īntr-o manieră adesea agresivă. Unul dintre cele mai bune, convingătoare şi emoţionante filme ale genului, care caută īn legendă adevărul universal uman. Hristos e văzut ca un răzvrătit, avīnd ca fundal sonor un amestec de teme muzicale din Bach, Mozart, Prokofiev şi cīntece revoluţionare ruse sau chiar spirituals, coloana sonoră catapultează tema īn universal.” (Dicţionar universal de filme, 2002)

Filmul a primit Premiul Special la Veneţia.

Greatest Story Ever Told (SUA, 1965), regia: George Stevens, cu Max von Sydow
“Viaţa lui Iisus īn Cinemascop şi stereofonie. Suita de planuri a căror respiraţie plastică nu e susţinută de scenariul banal īn care izbuteşte, totuşi, să strălucească Sydow printr-un joc al sfīşīierilor interioare.” (Dicţionar universal de filme, 2002)

Jesus Christ Superstar (SUA, 1973), regia: Norman Jewison, cu Ted Neeley
“Un grup de turişti cutreieră cu autocarul, īn Ţara Sfīntă, locurile tradiţiei: desertul, Ierusalimul, Ghetsimani, drumul Crucii. Adaptarea musicalului semnat pe Broadway de Tim Rice şi Andrew Lloyd Weber reia drama prin optica lui Iuda Iscariotul (C. Anderson, cīntăreţ de culoare), decepţionat fiindcă Iisus ar fi trădat cauza răscoalei īmpotriva Romei. De aceea dezvăluie el ceasul la care Mīntuitorul e vulnerabil, fiind departe de mulţime. Filmul studiază diferenţiat şi reacţiile acesteia: pentru unii, Iisus e ‘făcătorul de minuni’, ‘idol al proştilor’, alţii văd īn el Mīntuitorul. Dorinţa de inovare (Cina cea de taină la iarbă verde, printre apostoli imberbi, tineri şi puri) īntīlneşte cazna descoperirii echivalenţelor vizuale – viermuiala estropiaţilor, ca informe păsări cenuşii īncremenite pe stīnci. Evocarea e voit anacronică, costumaţia tradiţională īntīlneşte tancuri, jeanşi, dolari şi avioane subliniind eternitatea temei. Neelea face un Iisus plapīnd şi vulnerabil, viziune care accentuează poziţia lui de ‘om īntre oameni’, dar provocările abundă: Fecioara Maria n-are loc īn film; judecata la Irod are ritm de charleston, iar Paul Thomas, un star al filmului porno, e insistent surprins in ‘cor’.” (Dicţionar universal de filme, 2002)

Iisus din Nazareth (Italia-Anglia, 1977), regia: Franco Zeffirelli, cu Robert Powell
“Īntreaga viaţă a lui Iisus, dinaintea Bunei-Vestiri pīnă la răstignire şi Īnviere. Deşi intenţiile declarate ale lui Zeffirelli au fost umanizarea lui Hristos, filmul pare mai mult ilustrare calofilă a Noului Testament.” (Dicţionar universal de filme, 2002)

“Viaţa şi patimile lui Iisus īi oferă lui Zeffirelli substanţa unui supertelefilm de mai mult de 6 ore, īn care apar 220 de actori, mulţi dintre ei staruri ale cinematografului internaţional.” (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

“Evanghelia după Zeffirelli este un compromis īntre spectacolul de operă, film istoric hollywoodian şi paradă a vedetelor, chiar şi īn chip de figuranţi. Nu numai că ne face să regretăm sublima austeritate a lui Pasolini, dar nu suferă comparaţie nici măcar cu discutatul Messia al lui Rossellini.” (Tullio Kezich) (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

“Cu toate acestea, filmul, īn varianta lui TV sau īn cea cinematografica (contrasă la circa 4 ore), se bucură de aprecierea publicului datorită valorilor sale plastice şi, mai ales, datorită interpretului principal. Actorul britanic Robert Powell face, īn rolul lui Iisus, creaţia vietii sale.” (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

Messia (Italia, 197, regia: Roberto Rossellini
“Aproape necunoscut īn afara Italiei, importanţa istorica a lui Messiah (Il Messia) este dată de faptul că pelicula constituie ultimul efort regizoral al lui Roberto Rossellini. Īn relatarea vieţii lui Hristos, Rossellini revine la stilul umanistic pe care l-a folosit īn multe proiecte italiene TV din anii ’60. Regizorul nu are nici o intenţie de a-l descrie pe Isus ca fiind depozitarul providenţei divine. Omul din Galileea este prezentat pur şi simplu ca un personaj neobişnuit de moral şi imaculat – acel fel de persoană care ar fi un lider īnnăscut, indiferent cine ar fi fost Tatăl lui.” (Sandra Brennan, All Movie Guide)

Ultima ispită a lui Iisus (SUA, 198, regia: Martin Scorsese, cu Willem Dafoe
“Film apăsat pictural, cerebral şi rece, cu eforturi pe linia umanizării lui Crist, mai ales prin substituirea chinurilor sacre, celor pămīnteşti (pierderea Mariei) Iuda, trimis să-l ucida, īi devine complice şi gardian al īmplinirii vocaţiei răstignirii, pentru a răscumpara, prin sacrificiu, salvarea semenilor.” (Dicţionar universal de filme, 2002)

“Ecranizarea cărţii lui Nikos Kazantzakis (pe care mulţi proprietari de săli refuză să o distribuie) şi-a atras anatema Bisericii pentru că Iisus nu mai este accesibil şi aureolat de o lumină supranaturală, ci tangibil, vulnerabil, uneori chiar antipatic, ispitit de posibilitatea unei vieţi normale alături de Maria Magdalena şi cu o droaie de copii.” (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

“Acest film este produs de clica culturală evreiască de la Los Angeles, care pīndeşte orice ocazie ca să atace lumea creştină.” (Franco Zeffirelli) (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

“Din capul locului, Scorsese refuză clişeele biblice familiare cinematografului de cīnd tata De Mille şi pionierii filmului de artă au preluat moştenirea de la pictorii Renaşterii şi decide să lucreze īn acord cu normele sulpiciene. Dar refuzul de a se conforma clişeelor comportă riscuri: absenţa lor īi scandalizează pe cei mai obtuzi dintre fanatici.” (Michel Perez) (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

“Eu nu pretind că viziunea din Ultima ispită a lui Iisus ar fi adevărul, dar e o idee fascinantă să-l vezi pe Iisus luptīndu-se cu aspectul lui uman pe măsura ce īşi asumă esenţa lui divina. Şi din cauza acestei duble naturi, umană şi divină, fiecare clipă din viaţa lui este totodată un conflict şi o victorie.” (Martin Scorsese) (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

Iisus din Montreal (Canada, 1989), regia: Denys Arcand, cu Lothaire Blutheau
“Un tīnăr actor e solicitat să dea o nouă viziune Calvarului, reprezentat anual īn grădina unui sanctuar. El elaborează o versiune revizuită, temeinic īntemeiată pe documente, spectacolul are succes, dar consiliul parohial īl interzice. Patimile Mīntuitorului se transformă īn patimile artistului. Drama care īmpleteşte comedia burlescă cu satira de moravuri īntr-o adīncă viziune critică.” (Dicţionar universal de filme, 2002)

“Filmul meu vorbeşte despre toate subiectele inevitabile ale zilei: despre Big Bang şi despre formula Coca Colei, despre monologul lui Hamlet şi despre fascism” (Denys Arcand) (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

“O capodoperă de inteligenţă, umor, şi emoţie, un film pasionant prin reinterpretarea Evangheliei, dar şi prin privirea critică asupra societăţii moderne.” (Laurent Aknin) (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

“O originală īncercare de a vedea ce s-ar īntīmpla dacă spiritul lui Iisus ar fi printre noi īn aceste vremuri atīt de materialiste.” (Roger Ebert) (Cinema… un secol şi ceva, 2002)

Filmul a primit 11 premii Genie (Oscarul canadian)